E greu de spus de ce românii sunt cu insistenţă şi perseverenţă prostiţi chiar de către proprii compatrioţi, de vreme ce cam toată lumea acuză imbecilismul actual pus pe seama epocii de aur. E greu de crezut că mulţi dintre cei ce scriu în ziare sau reviste, sau din cei ce latră pe la televiziuni au prins măcar sfârşitul acelei perioade, dar iată că majoritatea intelectului actual al poporului provine tocmai din tagma acelei noi generaţii, succesoare generaţiei ce făcea pe atunci propagandă, dar nu avea habar de ce înseamnă media sau cum se consumă. Am ajuns însă să plec din ţară, deşi, sincer, nu mi-aş fi dorit, tocmai pentru a încerca să ies un pic din găleata în care suntem ţinuţi cu un singur scop, cred, acela de a fi aduşi la nivelul maxim de prostie, tocmai pentru a putea fi sărăciţi, atât la propriu, cât şi la figurat, de o hoardă de prădători, ca să nu le spun altfel, ce nu au alte interese decât un stupid şi inferior renume în viaţa mondenă, şi un cont cât mai gras în bancă. Poate că exagerez un pic, crezând că diferenţa între ceea ce este în România şi ceea ce este în afara ei constă în mai mult decât un nivel de trai şi de civilizaţie, dar mă gândesc că şi în România se nasc valori, în mai toate domeniile, care mai apoi sunt silite să-şi caute paradisul prin meleaguri îndepărtate. Bunăoară cum aş putea să înţeleg îndobitocirea voită a maselor prin emisiuni educative cu nume sugestive (acces direct în showul păcătos, de exemplu, privit la happy hour de un fanatik show!). Nu ştiu cum vă sună, cum le sună altora, dar mie mi se par aberaţii, nu doar lingvistice, ce au un cu totul alt scop decât cel declarat. Iar despre conţinut, nici nu mai vorbesc. Atunci de ce să ne mai mirăm că fotbalul de la noi (pot să spun sportul, că e tot aia) este cum este, că politica a ajuns ce a ajuns, iar oamenii au fost aduşi la stadiul de iobăgie modernă în doar ceva mai mult de un secol de la abolirea ei. Poate că naţia asta ar fi trebuit să rămână aşa în continuare, ca acum un secol şi ceva, dar atunci, mă întreb, oare de ce au mai luptat strămoşii noştri pentru pământ (noi vrem pământ nu a fost doar un slogan, ci şi o metaforă!)? Oare de ce ţara asta are parte doar de toate tipurile de dictatură, de la cea militară la cea informaţională?
E păcat şi trist în acelaşi timp, că oamenii care au valoare ajung să fie recunoscuţi doar în afara ţării, că oamenii care încă mai au puterea să lupte sunt îndepărtaţi sau distruşi, că cei ce aleg să spere nu mai au nici măcar luminiţa de la capătul tunelului. Vremurile sunt tulburi în toată lumea, oamenii sunt îngrijoraţi tot mai mult de viitorul lor, atat cel social cât şi cel biologic, dar parcă în România dezastrul pare să fie din ce în ce mai mare. Şi ce păcat! Unde te duci în lume, românii adevăraţi sunt apreciaţi şi preferaţi polonezilor sau bulgarilor, iar asocierea lor cu o altă naţie, care ne-a invadat ţara, e deseori imediat corectată de către străini, cu scuzele de rigoare şi asociată cu o şi mai mare încredere şi apreciere.
Oare să fie acesta un blestem epocal al tuturor naţiilor care au încercat să ne cucerească şi nu au reuşit? Sau să fie invidia celor ce ne descoperă, pe cei adevăraţi, şi încercarea lor de a ne dilua meritele şi talentele? Ţăranul român are încă acea inteligenţă nativă, satul românesc are încă resursele tradiţiilor, iar comunităţile româneşti au înca suflet ce respiră aerul curat al spiritualităţii creştine adevărate, originare. Dar până când? Cât va mai rezita acest popor ce arată ca un muribund, cu călăul aşezat deasupra lui, pozând în eliberator suprem, în mântuitor?
Poate că scena e greu de imaginat, dar şi Pilat a vrut să-l elibereze pe Iisus…
Vă doresc vouă celor câţiva care mai sunteţi pe baricade acolo, să reuşiţi şi să ne iertaţi pe noi, cei ce am abandonat lupta directă şi încercăm să facem cunoscute valorile noastre autohtone pe meleaguri de pribegie.
E păcat şi trist în acelaşi timp, că oamenii care au valoare ajung să fie recunoscuţi doar în afara ţării, că oamenii care încă mai au puterea să lupte sunt îndepărtaţi sau distruşi, că cei ce aleg să spere nu mai au nici măcar luminiţa de la capătul tunelului. Vremurile sunt tulburi în toată lumea, oamenii sunt îngrijoraţi tot mai mult de viitorul lor, atat cel social cât şi cel biologic, dar parcă în România dezastrul pare să fie din ce în ce mai mare. Şi ce păcat! Unde te duci în lume, românii adevăraţi sunt apreciaţi şi preferaţi polonezilor sau bulgarilor, iar asocierea lor cu o altă naţie, care ne-a invadat ţara, e deseori imediat corectată de către străini, cu scuzele de rigoare şi asociată cu o şi mai mare încredere şi apreciere.
Oare să fie acesta un blestem epocal al tuturor naţiilor care au încercat să ne cucerească şi nu au reuşit? Sau să fie invidia celor ce ne descoperă, pe cei adevăraţi, şi încercarea lor de a ne dilua meritele şi talentele? Ţăranul român are încă acea inteligenţă nativă, satul românesc are încă resursele tradiţiilor, iar comunităţile româneşti au înca suflet ce respiră aerul curat al spiritualităţii creştine adevărate, originare. Dar până când? Cât va mai rezita acest popor ce arată ca un muribund, cu călăul aşezat deasupra lui, pozând în eliberator suprem, în mântuitor?
Poate că scena e greu de imaginat, dar şi Pilat a vrut să-l elibereze pe Iisus…
Vă doresc vouă celor câţiva care mai sunteţi pe baricade acolo, să reuşiţi şi să ne iertaţi pe noi, cei ce am abandonat lupta directă şi încercăm să facem cunoscute valorile noastre autohtone pe meleaguri de pribegie.